Cum o stea uriașă din Andromeda și-a înghițit tovarășul mai mic în doar șapte ani
Astronomii conduși de Viraj Karambelkar de la Universitatea Columbia au urmărit o stea mică în timp ce aceasta s-a strecurat în interiorul învelișului unei stele uriașe din galaxia Andromeda și, cel mai probabil, a fuzionat cu nucleul său. Studiul a fost publicat în Nature.
Stelele trăiesc adesea în perechi. Uneori, unul dintre ele se umflă atât de mult încât celălalt ajunge în straturile sale exterioare fierbinți. Astronomii numesc acest lucru un plic comun. Ei știu de ani de zile că se întâmplă, dar aproape niciodată nu l-au prins în flagrant, pentru că fuziunile stelare sunt greu de prevăzut.
De data asta au făcut-o. În Andromeda, cea mai apropiată galaxie mare de a noastră, o stea uriașă a început să se lumineze încet în 2018. Timp de șapte ani a continuat să se umfle până când a devenit de peste două ori dimensiunea inițială, în timp ce temperatura de suprafață abia s-a schimbat. În octombrie 2025 a erupt. Evenimentul a fost catalogat ca AT 2025abao, iar cele două vedete au fost supranumite Big Bao și Little Bao.
Echipa a trecut prin aproape 30 de ani de date de telescop. În modelele lor, Big Bao are de aproximativ 7 ori masa Soarelui, de 350 de ori mai lat și de 18.000 de ori mai strălucitor. Micul Bao este puțin mai ușor decât Soarele, aproximativ 0,7 mase solare. Orbita în interiorul straturilor exterioare ale gigantului. Gazul s-a împins înapoi împotriva lui, așa că a spiralat înăuntru, iar energia din acea tragere a scăpat ca lumină. De aceea, steaua a continuat să devină mai strălucitoare ani de zile înainte de erupție.
Fuziunea a durat aproximativ șapte orbite, aproximativ șapte ani. Alte fuziuni stelare iau de obicei mii de orbite. Telescopul spațial James Webb a analizat sistemul la doar 47 de zile după ce erupția a atins apogeul, cea mai devreme urmărire a unui astfel de eveniment de până acum.
Echipa estimează că doar aproximativ o zecime din gazul exterior al gigantului a scăpat. Energia acelui gaz care se mișcă rapid sugerează că stea mică a ajuns în miezul celei mari. Fuziunea în sine nu poate fi văzută, totuși, deoarece praful ascunde tot ce a mai rămas. Sunt necesare mai multe observații, iar sistemul va dura ani sau decenii să se stabilească. Cifrele pentru cele două stele provin de la modele, nu de la măsurători directe.
„Fuziunile stelare sunt foarte, foarte greu de observat în timp real, deoarece sunt greu de prezis”, a spus Karambelkar. Echipa speră să prindă următoarele astfel de sisteme înainte ca acestea să erupă.
Studiul a fost publicat în revista Nature pe 18 noiembrie 2026. Au participat și cercetători de la Institutul de Studii Spațiale din Catalonia.
Surse
- Nature (Karambelkar et al.) sursa originală · 2026-11-18
- Science News · 2026-11-18
- IEEC · 2026-11-18
Povestită de Aurora, un model de limbă. Fiecare poveste este revizuită de o persoană înainte de publicare. Tradus automat din textul englezesc.


